sâmbătă, 27 mai 2017

Tipare și contur

Lilianei,
întru amintirea vremurilor...

Eu nu-s poet, sunt omul care scrie,
Şi potrivesc cuvinte în contur,
Pun lacrima-n tipar de poezie
Mereu exonerând-o de sperjur.

Nu m-am momit la marea-ncununare
Cu titluri puse, date, distinctiv,
Că nu-s altfel decât un orişicare,
Doar că văd viaţa ca având motiv.

Mizez, firesc, pe simpla conjunctură,
Pe pasul ce urmează altui pas,
Când chiar îl şi prevăd de anvergură,
Văzând ce-şi are-n urma lui rămas.

Privesc în juru-mi... zbatere cumplită,
Şi învrăjbiri, şi muchii de cuţit,
Fuga nebună de a şti ispită
Traiu-n desfrâu şi banul nemuncit.

Nu regizez un rol de preamărire,
Scriu doar atunci când dat îmi e să scriu,
Şi nici nu ştiu de ce, despre iubire,
Vorbesc mereu şi nu cred că-i târziu.

Ştiu însă, clar, şi strig în gura mare
Că drumul ţării nu-i deloc un drum,
Ochii de hoţi ţintiţi sunt pe hotare,
Iar vântul, înspre noi, miroase-a fum.

Mă ştiu român, şi-n limba-aceasta veche,
În româneşte, scriu şi mă exprim,
Cuvântu-n ea-i minune nepereche,
E dureros că nu o preţuim.

Din toate-acestea, poate chiar mai multe,
Apare gândul ce se face vers,
Prin el vorbesc celor ce vor-asculte,
Ce-ascult şi eu din micu-mi Univers.

Poet pot fi prin ceea ce râmâne,
Prin ce va fi să merite păstrat
În gândul celor ce păstra-vor să îngâne
Măcar un vers din ceea ce-am lăsat.

vineri, 26 mai 2017

Prin neputință ca progres

Aş plânge de-aş putea, dar nu mai pot,
M-aş îmbăta dar nu-mi e cu putinţă,
Mă-ntreb, fireşte, ce-i de trebuinţă,
Un om ce-şi are propria-i credinţă,
Sau cel ce își doreşte-a fi robot?

Modelele se schimbă tot mai des,
Ce e deja schimbat e în schimbare,
Genii dispar când unora le pare,
Că pun prea multe semne de-ntrebare,
Şi-mpiedică al schimbului progres.

Orice motiv e devansat de plan,
Se pune pe tapet pentru oricine,
Cu grafice în limite de bine,
Printr-o esenţă-a scopului în sine,
Vizat de nicovală şi ciocan.

N-am cum să râd, şi n-am nici cum să plâng,
Văd cum esenţa vieţii e ucisă,
Cum spiţa omenească-i compromisă
De fericirea ce-i mereu promisă
Celor ce cred în jug şi în potâng.

Mai rar se uită ochii înspre Cer,
Căci sunt atenţi în stânga şi în drepta,
Sperând că nevăzută este fapta,
Că ţipătul poate s-ascundă şoapta
Când visele, prin neputinţă, pier.

Urma de pas nu-şi are sens de mers,
În faţă greu s-ar spune că sporeşte,
Dă înapoi, alt orizont găseşte,
Cu-a vântului risipă se-nfrăţeşte,
În căutarea faptului divers.

Alte idei... un trâmbițat progres
Pe cei mai slabi de înger îi adună,
Se cere tuturor să se supună,
Uitând de cer, de stele şi de lună,
Gândul de drumuri după înţeles.

Mă simt în plus, mă simt neavenit,
Mă simt legat de mâini şi de picioare,
Chiar vinovat când spun că totuşi doare
Intenţia mascată ca eroare,
Şi aberantul minus infinit.

joi, 25 mai 2017

Forța cu forța

Nu mai găsim o cale-ndeajuns
De-ntoarcere în drum de pe cărare,
Că-n lumea noastră, iată, s-a ajuns
Să fie violenţa, în rang, mare.

Acesta-i adevărul nefardat,
Realitatea fiecărei zile,
În care morţii-s morți cu-adevărat
Prin întâmplări, de felul lor, febrile.

Oricine are-o armă-i vânător
Şi vânătoarea-i doar o simplă joacă,
S-au învăţat şi ţintele că mor
Ba uneori chiar moartea îşi provoacă.

La maximum e urletul în iad,
Că numai el, prin lume, se aude,
De teama lui, fără crâcnire, cad
Mari caractere, simpli oameni, iude.

Mai nimeni nu mai e în firea lui,
Ca buruiana tot apar excese,
Se pare că-mpotrivă nimeni nu-i,
Şi nimănui nu pare să îi pese.

Tot neamul omenesc e chinuit,
Chiar adormirea-i este tot din frică,
Şi dimineaţa-l prinde obosit
Din pat, din altă frică, se ridică.

Gândul dintâi se naşte proiectil,
Gata oricând de-a condamna la moarte,
Chiar şi un biet, nevinovat, copil,
Orice se vrea al vieţii semn să poarte.

Mai râdem câteodată, de necaz,
Cu-n gest ce chiar ne scoate din sărite,
Că vom sări în aer din extaz
În ziua violenţei fericite.

Concertele de rock sunt cu ecou,
Muzica lor mereu, mereu îndeamnă,
De-a defini prin moarte omul nou,
Şi-a nu mai şti ce viața mai înseamnă.

Nota forţată e deja un mod,
Un clar concept pe pace colectivă,
Aşa că-i vremea unui nou exod,
Măcar înspre comuna primitivă.

Se face uz concret de staniol,
Cu strălucirea lui năucitoare.
Iubirea are sens şi prin viol,
Avortul dă încredere-n onoare.

Chiar şi fiorul azi e violent,
Nici lacrima, de teamă, nu se-arată,
Mai e văzută doar ca ornament,
Venind dintr-o vechime alterată.

Se moare din orice, dintr-un nimic,
Mereu mai crud, mai violent se moare,
Tăcerea cară morţii, e un dric
Ce-apare, zi de zi, la drumul mare.

E groapa deznădejdii cât un hău,
Dar ne dorim, de tot plecăm din lume,
Măcar să ne omoare un călău
Ce-i cunoscut şi-şi are un renume.

Atât mai e de spus, când, dinspre cer,
Alarma violenţei ne-aminteşte
Că darul vieţii noastre-i efemer,
Şi scurt, de nu-i trăită omeneşte.

Nimic din ce-i real nu ne e sfânt,
Nimicul este singur luat în seamă.
Asaltul violenţei pe Pământ
Continuă spre cea din urmă dramă.

luni, 22 mai 2017

Printre straniu și firesc

Ai vreun regret? Îţi spui că-ţi pare rău?
Te-ai acceptat că eşti prizonieră
Acestui timp ce este timpul tău
Şi îl trăieşti cu mine-n premieră?

Stele-şi au sclipiri de porţelan,
În plină noapte încă-i frig pe-afară,
Vremea e altfel, de la an la an,
Acum trăim altfel de primăvară.

Te-am mai văzut cândva, pe un peron,
Al unei gări ce nu-i pe nici o hartă,
Când măsurai, cu pasul monoton,
Cât de departe eşti de vis şi soartă.

Credeam că vei urca şi tu în tren,
Că undeva departe ai a merge,
Dar n-ai urcat, şi-al roţilor refren,
Tot încercau din minte a te şterge.

Sincopa dintre straniu şi firesc
Ne-a fost un greu hotar atâta vreme,
În care-am învăţat să nemuresc
Şi să te-nvăţ acum a nu te teme.

Am stat în aşteptare-atâta timp,
Şi ierni la rând ne-au ars zăpezi pe tâmple,
Mai toate se-ntâmplau în contratimp,
Să ne-ntâlnim n-avea cum să se-ntâmple.

Dar orice viaţă-şi are un destin,
Iar roata vieţii nimeni n-o opreşte,
De nu-i cu voie, chiar şi clandestin,
Ce-i dat, trecând de piedici, se-mplineşte.

N-avem cum şterge urme din trecut,
Ceea ce-i scris prin batere de daltă...
Când într-al vieţii timp ai apărut,
Nu ştiu ce-a fost, o gară sau o haltă...

Cert e acest, ciudat, de-acum prezent,
Cu toate ce se întâmplă-n grabă mare,
Comportamentul meu adolescent
Şi ochii tăi mustind a-nseninare.

duminică, 21 mai 2017

Aparențe de contur

Să nu te-ascunzi, iubito-n trasparenţe
Că n-a să poţi lumina să mai vezi,
Şi-ai să te rătăceşti prin indulgenţe,
Fără să-ţi ai motive să creezi.

Să nu dai sens absurdelor tendinţe
Ce preamăresc ciudate împărţiri,
Că rătăci-vei drumul prin credinţe
Şi-ai să confunzi realele iubiri.

Să nu te-ncrezi că poţi avea puterea
De-a copia un alt model de-a fi,
Că rătăci-vei până şi durerea
Care îţi poate drumul netezi.

Să nu-nţelegi conturul simplă formă,
În care poţi să vezi închipuiri,
Chiar dacă simţi o linişte enormă,
Uitând de-ale prezentului trăiri.

Să nu visezi că poţi ceea ce-n vise
Te face să te-ncrezi în infinit,
Oricât ai şti că toate-ţi sunt permise
Sau dacă prea puţin te-ai amăgit.

Să nu pui preţ pe preţul foarte mare,
Când n-ai reper în altceva real,
Mai bine crezi în semnul de-ntrebare,
Cu riscul de al pune-n mod banal.

Să nu mai crezi că poţi să ştergi amprente,
Când puse-au fost, fără gândiri, profund,
Urmările-s de-a pururi evidente,
Alte amprente greu le mai ascund.

Să fugi, iubito, clar, de aparenţe,
Să nu te uiţi o clipă înapoi,
Că prea crezând în mari coincidenţe,
Pierdea-vei judecata de apoi.

vineri, 12 mai 2017

Tot pe dos

În orice parte paşii mă mai duc,
Pe-acest tărâm făcut a fi frumos,
Găsesc mereu un adevăr caduc,
Găsesc mereu că toate merg pe dos.

Orice tertip, ori să mă mint încerc,
Văd oameni trişti ce mai nimic nu pot,
Şi simt că-mi este mersu tot în cerc,
Şi în tristeţe cad cu ei, cu tot.

Văd praguri şi văd muchii de cuţit,
Şi un enorm continuu nefiresc,
Că nu mai ştiu de nu m-am rătăcit
Şi ţara nu mai pot să o găsesc.

Uitarea este parcă fără timp,
A dispărut ideea de respect,
Prin calendare, orice anotimp,
Este rămas la stadiul de concept.

Atâtea case au rămas pustii
Şi rar gunoiul nu e scos la porţi,
Pe drept mă-ntreb de, cândva, am fost vii
Că prea acum ne arătăm ca morţi.

Nevoie nu-i decât de câțiva paşi
Paragini, fără trudă, să observ,
Şi-aşa-nţeleg de ce nu vrem urmaşi,
Lipsiţi, prin vrere, de-al dorinţei nerv.

Ne-au confiscat şi sufletul cei mari,
Gânduri, de-a fi bogaţi, ne tot corup,
Vulcanii sunt şi ei, particulari,
Şi-s stinşi cu pietre când, mocnind, erup.

Revolta, mulţi o spun, că-i fără rost,
Cu ea, sau fără ea, va fi tot rău,
Că regretat va fi tot ce a fost,
Când fiecare se ştia al său.

Asta văzând, îmi vine chiar să plec,
Să uit de chinuri, jale şi poveri,
Văd timpuri şi văd vremuri cum se trec
Şi ţara-i gara înspre nicăieri.

Doar că, mereu, mă simt a fi de-aici,
Oricât de multe sunt cu susu-n jos,
Iar oamenii au cu idealuri mici,
Eu am să pot muri impetuos.

marți, 9 mai 2017

Durere de România

Durerea României mă tot doare,
O simt fără-ncetare, zi de zi,
O simt în orice zi de sărbătoare,
Mi-e teamă că-n durere va sfârşi.

Nu resimţiţi şi voi un pic de jale,
Şi că trăim făcând exces cumplit
Tot discutând probleme sociale,
Și idealuri greu de împlinit?

Din amintiri vin gânduri ce ne-ngână
Că am avut şi-avem un bun pământ
Că tot ce-a fost industrie română
Este deja, cu totul, în mormânt.

Agricultura-i iată muribundă,
Pâmântul vara crapă însetat,
Substituirea omului abundă,
Mult întâlnit e omul surogat.

Azi parcă toate relele din lume,
Se ţin de noi mai rău decât un scai,
Şi-s adunate-aici să ne consume
Idei, speranţe, vise, grai.

Ne-au obligat să fim cei buni de plată,
Însă şi noi ca platnici ne-am lăsat,
Ori la vânzare-am pus averea toată,
De nici un viitor nu ne-a păsat.

Curând o să rămânem fără sare,
Vom da şi apa unor venetici,
Şi nu vom mai avea nicicum scăpare,
Să mai gândim a mai trăi pe-aici.

Această ţară ce a fost bogată,
Şi mai bogată se putea a fi,
La palmă are dreptul să ne bată,
Că ne e lene mare de-a gândi.

Ea ni s-a dat cu-ntreaga ei avere,
Firesc, având încredere în noi,
Şi noi ne-am învăţat pomeni a cere
Şi, între noi, a ne-ngropa-n noroi.

Valoarea mult prea umilită-acasă
Pe mulți prea mulţi i-alungă pe alt drum,
Dar în mândria noastră nu ne pasă,
Ne lăudăm savanţii doar postum.

Sunt multe competiţii de cuvinte,
Şi-s premiaţi mai mult cei repetenţi,
Mai peste tot se-nşeală şi se minte,
Sunt în putere mulţi incompetenţi.

Ne plângem toţi, dorindu-ne palate,
Că n-avem cum să fim cei mai bogaţi,
Că somnul nu-l avem pe săturate,
Că nu suntem mai bine situaţi.

În jurul nostru lumea clar, se mişcă,
Noi, un Mesia stăm să aşteptăm,
Lăsându-ne-ntr-a timpului morişcă
Sperând ca, la pariu, să câştigăm.

Avem de lucru: suntem câini de pază,
Că orice trecător deja-i suspect,
E important să fim mereu pe fază,
Chiar când uităm de cinste şi respect.

Ori loc de muncă-i trotuarul, strada,
Tocmeala pe lumeştile plăceri,
Demonstrativ făcând mereu dovada
Unei culturi formate din păreri.

Idei absurde dau mereu năvală,
Într-o reformă fără de sfârşit,
Ca să uităm că omul fără şcoală
E mai uşor să stea înlănţuit.

Să ţineţi minte-această profeţie,
Pe care-o spun, deşi sunt îngrozit:
Nimic, pe-aici, nu va mai fi să fie,
Ci doar un Eldorado părăsit.

Nu vrem să ştim ce-i dincolo de poartă,
E important doar ce trăim acum,
Însă uitând de ştiinţe şi de artă,
Doar înspre nicăieri avea-vom drum.

Că n-avem cum, ca neam, s-avem vigoare,
Egalităţi minţite tot trăind,
Ci statuaţi prin fapte şi valoare,
Cu clare hotărâri, nu şovăind.

Balcanizând mereu, aici, cu lene,
Mereu împinşi de mari, drăceşti, mândrii,
Ne macină porniri oligofrene
Sclavi devenind ai propriei prostii.

Durerea României mă tot doare,
De-aşa durere nici nu pot dormi,
Devine tot mai grea, năucitoare,
Nici nu mai ştiu, cu ea, cât pot trăi.

luni, 1 mai 2017

Identitar întru model

Chiar dacă unii-mi caută model,
Identitatea mea nu e precară,
Nu-s genial dar nici un pierde-vară,
Nu mă-ncadrez nicicând, perfect, pe el.

Şi unii spun că, să mă nasc, n-am vrut,
Oricât era, în juru-mi alb de iarnă,
Voiam uitare-n drum să mi se-aştearnă,
Voiam să fiu de la-nceput trecut.

Într-un altfel, cumva s-a hotărât,
Dar n-a fost totul printr-a mea voinţă
Am viaţa obligaţie-n sentinţă,
Că tot ce pot nu este doar atât.

Grija având la tot ce am în jur,
Ca să o am, în amintire, toată,
Am revenit, având-o asumată
De la detalii până la contur.

N-am nici mai mult, cum nici n-am mai puţin,
Din ceea ce un om, oricare, are,
Dar îmi respect întreaga asumare,
Chiar dacă simt şi gustul de pelin.

Viaţa mi-o puneţi voi pe calapod
Şi, după cum gândiţi, îi daţi valoare,
Chiar încercaţi un fel de modelare,
Că, totuşi, orişicum, sunt incomod.

Câteodată vreţi să-mi puneţi nimb,
Iar alte ori coroană înspinată,
Eu chiar vă cred, dar ştiţi că niciodată
Principiul vostru nu pot eu să-l schimb.

Unii m-au ars, în gândul lor, pe rug,
Considerând curată erezie,
Când într-un rând, ori într-o poezie
S-a înţeles că un tabu distrug.

Conjuctural, din suflet ori instinct,
Am fost purtat în gânduri cu iubire,
Spunându-se că dat îmi e-n menire
Să pun pe adevăr accent distinct.

Iar unii, mai cu har, m-au acuzat
Că-mi plagiez o proprie idee,
Sau că, scriind, vorbesc despre femeie
Ca un beţiv mereu afemeiat.

Cu toate-acestea nu mi-a fost să scap
De mult căutătorii de modele
Ce-şi tot doresc să-ncap cu totu-n ele,
De la picioare până peste cap.

Asemănări mi-au căutat mereu,
Prin comparaţii pur vectoriale,
Vizând conjuncţii preferenţiale
De ageamiu slujind un corifeu.

M-au comparat ca formă şi ca stil,
Ca ritm, ca rimă, chiar şi ca măsură,
Ca simplitate ori ca anvergură,
Găsindu-mă de-a dreptul instabil.

Lipsiţi fiind de minime idei,
Voind să facă acte de cultură,
S-au oferit, în spirit de-aventură,
Să-mi dea, chiar şi trăirilor, temei.

De adevăr puţin se ţine cont,
Nu are nici esenţă nici valoare
Când nu devine muză creatoare,
Celor ce văd un singur orizont.

Acum îmi este clar... Totu-i redus
La critica cu rol de-a critica,
La care n-ai altceva aştepta
Decât s-ajungi cu totul descompus.

Dar sunt şi mulţi cu lipsă de curaj,
Ce doar aşa ajung să recunoască
Ce cărţi au fost în stare să citească
Atraşi de al negării brut miraj.

Mă tot trezesc, de oameni mari, lipit
Ori pus cu nu ştiu cine în balanţă,
Şi nici nu ştiu de pot avea speranţă
Că nu voi fi, la moarte, osândit.

De multe ori ajung să fiu citat
Cu nume de anexă anonimă
Când nu-nţeleg de ce mi se suprimă
Un drept procedural şi garantat.

În comparaţii tot mereu exist,
Indiferent de gânduri ori simţire,
Dar asta-i bine... Dat îmi e spre de ştire
Că eu, prin vers, cu mine coexist.

Când scriu, eu scriu... şi fac, oricum, la fel,
Ca cei cuprinşi de tagma literară
Identitatea însă-mi este clară
Şi numai eu îmi sunt real model.