luni, 30 ianuarie 2017

Atlantida ca soluție

M-am săturat de toate,
m-am săturat de tot,
De viaţa ce obligă
să-mi tot asum o vină,
Să văd cum lumea vede
un alt şi-un alt complot,
Şi nicidecum dorinţa
de limpede lumină.

Nu-mi mai reneg dorinţa
de-a şti cum e în Cer,
Că pe Pământ tot moare
în fluturi crisalida,
Dar până să se-ntâmple
al tainei vechi mister,
M-am hotărât, iubito,
plecăm în Atlantida.

M-am săturat de sfatul
celor ce nu ne ştiu,
Presimt că este vremea
să fii şi tu regină,
Vreau să trăieşti firescul
cât nu e prea târziu,
Să-ţi regăseşti credinţă
că, totuși, eşti divină.

Luăm cu noi trecutul,
uitând de-acest prezent,
În care nu mai poate
deloc trăi omida,
Mi-asum să-mi spună viaţa
că-i sunt un repetent,
Dar nu-mi schimb hotărârea,
plecăm în Atlantida.

M-am săturat de falsul
atâtor dinastii
Extenuaţi ajuns-am
de promiscuitate,
Trăiesc în dor de lumea
ce-o pun în poezii
Dar ea nicicum nu-mi este
nici casă, nici cetate.

Eu am să-ţi fiu şi rege,
şi confident şi sfetnic,
Iubirea ta ne fi-va
de-a pururea merida,
Uitând de prea grăbita
cădere în vremelnic,
Trăi-vom mult şi bine,
acolo-n Atlantida.

M-am săturat de vorbe
şi de abrevieri,
De tot ce se promite,
lipsit de relevanţă,
De marea-naintare
mereu spre nicăieri
Şi pierderea speranţei
prin marea ignoranţă.

Acum, printre ispite,
o ducem tot mai greu,
Îşi schimbă forma crucea,
dispare şi absida,
Cât mai avem principii
şi banul nu ni-i zeu,
Aici nu ne e locul,
ci doar în Atlantida.

marți, 10 ianuarie 2017

Manifest de om universal

N-am nici un fel de rude la evrei,
Nici nu mă simt prea mult de partea lor,
Stăpânii mei nu sunt mai mult de trei,
Şi ţării mele simt că-i sunt dator.

Nu pot să fiu, la modă, mondial,
Ca-n altă limbă gândul să-mi îngân,
Mă simt, cinstit, un act original,
Trăindu-mi viaţa mea de bun român.

În mine port o bornă de hotar,
La margine de ţară am crescut,
Acolo unde românismu-i clar
Şi, niciodată, nu s-a dat bătut.

Fireşte, nu-s evreu, nu sunt german,
Nu sunt francez, şi nici maghiar sau rus,
Şi nici megaloman american,
Să uit că sunt român nu sunt dispus.

Mai toţi aceştia ne-au vorbit de rău,
Chiar şi prin foc şi spadă ne-u trecut,
Dar fiecare-şi are dreptul său,
Un drept ce-l vreau mereu recunoscut.

Pe cei ce-s anti-neamuri îi detest,
Această ură e un grav concept,
Eu îi iubesc, în formă de protest,
Dar antiromânismul nu-l accept.

Mereu am învățat de la bătrâni,
Şi neuitând de ei, solemn declar,
Că sunt, contrar şovinilor români,
American, şi rus, ba chiar maghiar.

Pe unii dintre ei i-am cunoscut
Trăindu-şi viaţa lor de zi cu zi,
Şi n-a fost greu, în pace, să discut,
Despre ce-am fost, ce suntem, ce vom fi.

Poporul rus mi-a fost şi-mi este drag,
Esenin m-a făcut să înţeleg
C-au fost cu Dumnezeu şi în Gulag
Ca să-şi păstreze spiritul întreg.

Oricât maghiarii m-au dezamăgit,
Trăind cu ei, prieteni am rămas,
În casa lor străin nu m-am simţit,
Prin Petofi, de ei mă simt atras.

Germanilor le port mereu respect,
Eu din rigoarea lor am învăţat
Că onorabil nu-i nici trasu-n piept,
Nici adevăru-n taină nuanţat.

Ca fraţi mi i-am simţit pe scandinavi,
La cehi m-am dus cu dor, de sărbători,
Şi i-am iubit mereu pe iugoslavi,
Ştiindu-i demni şi aprigi luptători.

Din tragedia anticilor greci
Am moştenire dorul de Olimp,
Şi căutarea-mi, prin biblioteci,
A noi dovezi, ce s-au pierdut prin timp.

Dar în esenţă tot român rămân,
Cum toţi ai mei au fost, de mii de ani,
Simţind chiar şi în sânge că îngân
O doină, din Carpaţi şi din Balcani.

Şi-ntr-o mereu aceeaşi limbă cânt
Durerea de-a ne şti mereu furaţi
De câte o bucată de pământ,
Şi, uneori, chiar de români, trădaţi.

Nu pot să fiu mason de grad ocult,
Nu pot să fiu, cumva, indiferent,
Şi să îmi am motive să exult
Când văd dezastrul ţării inerent.

Accept culturi, să-nvăţ nu-mi este greu
De la oricine, ceva ce ni-i bun,
Dar nu ca să devin un fariseu,
Ci, pentru România, un tribun.

Eu nu declar că sunt un patriot,
De ţară însă n-am să mă dezic,
Un altceva să fiu nu ştiu, nu pot,
Trăirea de român să o explic.

Aşa mă simt, şi doar atât rămân,
Nu pot să fiu, cu sila, mondial,
Dar până-n vecii vechilor rămân
Un simplu om, mereu universal.

vineri, 6 ianuarie 2017

Orizont de clipă

Natura-şi face ordine prin minte,
Mizând pe calmul orelor târzii,
Și stând mereu, în gând, cu cele sfinte,
Iarna brodează fin dantelării.

În vremea ei, în care fulgii-n joacă,
Ascund, sub alb, cam tot ce-i de văzut,
Și glazurează brazi cu promoroacă,
Uitările-și iau drum înspre trecut.

A fost un an, altfel, să se sfârșească,
Lăsându-ne ce și-a avut real
Și tot ce-a fost menit să se-mplinească,
Dar s-a oprit simțind al iernii val.

E tot mai albă raza de lumină,
E tot mai alb al clipei orizont,
Esența ei, eternă și divină,
Dă rost coexistenței prin afront.

Se limpezește apa în izvoare,
Nemaivoind să tremure în frig,
Când ochii și-i deschide înspre soare,
Găsindu-și copca un real câștig.

Și-ntregul cer, la rândul lui se zbate,
Să înțeleagă tot ce-i de-nțeles,
Să fugă de cărări întortocheate
Și de al lumii noastre clar regres.

Natura, întru tot, se ordonează,
Își pune adevărul în prim-plan,
Și, prin contururi, sensuri creionează,
Pentru atât cât poate fi un an.

joi, 5 ianuarie 2017

Hoți de lemne

Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu spuneţi,fără noimă,"Ăştia fură!",
Lăsaţi-vă, un timp mărunt, de ură,
De ce-aţi vrea legea "dinte pentru dinte"?

Drumul ne e mereu, mereu, cu teamă,
Chiar şi de-acasă spre pădure,
Că orişicine vede o secure
Gândeşte doar la a pădurii dramă.

Noaptea muţim, vorbim numai în semne,
Şi nu prea avem drumuri pe şosele,
Veşnic uităm că ceru-i plin de stele,
Contează doar să ducem casei lemne.

Ne inventăm tot timpul o minciună
Pentru oricine mersul ni-l întreabă,
Pentru prea multa arătata grabă
Prin nopțile geroase, fără lună.

Nu ne întreabă nimeni ce motive
Ne-au transformat în truditori de noapte,
Dar suntem judecaţi că facem fapte
Ce au urmări extrem de distructive.

Pentru pedepse legile sunt multe,
Şi, pururi, circumstanţe agravante,
Dar în virtutea legii arogante,
Nimeni nu stă o clipă să ne-asculte.

N-avem ce face, că sunt scumpe toate,
Iar munca noastră nu e de valoare,
Când casa-ntreagă-n frigul iernii moare,
Punem în joc şi sfânta libertate.

Tăiem ce-i bun de foc şi pe alese,
Şi doar atât cât e de trebuinţă,
Lemn pentru foc, deci lemn de folosinţă,
Nu pentru bani ori alte interese.

În alte vremuri noi am pus pădurea,
Ne-am îngrijit de ea să crească mare,
Şi ne ştia şi ea pe fiecare,
Nicicând nu am atins-o cu securea.

Mare fiind, mereu ne lua în seamă
Ştia, parcă mereu, ce ne lipseşte,
Şi ne-ajuta să-o ducem omeneşte
N-aveam, ca azi, de ierni atâta teamă.

Vremuri s-au dus, acum e altă vreme,
Pădurea a fost dată-n stăpânire,
Iar noi, suntem o vagă amintire,
Prezenţi în ştiri, ca teme şi probleme.

Legea-i la voi, puterea e a voastră,
Furăm, din când în când, câte-o căruţă,
Frigu-i la fel ca legea, nu ne cruţă,
Cu el însă luptăm în legea noastră.

La drama vieţii nimeni nu gândeşte,
La traiu-n sate nu se ia aminte,
Dar de s-ar scoate dinte pentru dinte
Ar înţelege mulţi ce le lipseşte.

Noi suntem hoţi... Dar vouă ce vă pasă?...
La tot ce facem noi sunteţi atenţi,
Dar voi la voi priviţi indiferenţi,
Vă e destul că staţi închişi în casă.

Nici noi, nici voi, n-avem deloc putere
Ceea ce ştim că-i strâmb să îndreptăm,
Noi însă n-avem cum să exultăm,
Ieşind în stradă pentru o părere.

Cu vrerea voastră face puşcărie,
Tot timpul suntem cea mai bună plată,
Ai unei legi de alţii comandată
Dar şi de voi impusă cu tărie.

Orice va fi, în plină zi, ori noapte,
Cât fi-vom vii, ori de vom fi morminte,
Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu judecaţi greşit aceste fapte.

marți, 3 ianuarie 2017

Printre replici şi acuze

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând,
Şi chiar de nu mă vreau în primul rand,
Ştiu cât de-nalt e vârful unui munte.

Mâinile-mi stau unite-n rugăciune,
Dând relevanţă unui gând firesc,
Lăsându-mă să ştiu că-ntineresc
Şi uit de orice mare slăbiciune.

Nicicui, nu văd motive, să-mi cer scuze
Pentru ceva ce este fapt real,
Văzut de ipocriţi ca anormal,
Generator de replici şi acuze.

Trăind ca-n vis, a dragostei poveste,
În suflet redevin adolescent,
Şi nu pot fi, în nici un fel, absent
Din viaţa mea, când vrea să-mi joace feste.

Şi iarăşi simt că a-nflorit iubirea
Pe un lăstar din sufletu-mi boem...
Din el va prinde viaţă alt poem,
Ce-şi va-mplini, cândva, cumva, menirea.